10 martie 2008

Helen Keller

Fiecare dintre noi are frici, fie ca le constientizeaza sau nu. Iti este teama sa nu ramai fara o mana, un picior, sa nu esuezi iremediabil, sa nu pierzi lucruri dragi. Probabil te-ai gandit uneori la cat de greu ti-ar fi sa pierzi lumina ochilor. Sau sa pierzi muzica vietii si in jur sa se asterne tacerea. De fiecare data te scuturi de aceste ganduri usor si repede, ca de o ganganie care te necajeste, si esti fericit ca poti "alege" sa fii sanatos. Te-ai gandit vreodata la cum este sa pierzi atat lumina cat si sunetul? Sa ramai inchis in tine, in bezna si liniste, fara a mai percepe lumea inconjuratoare decat atingand-o, mirosind-o? Eu m-am gandit, insa nu am gasit niciodata solutia supravietuirii psihice. Si am reprimat mereu gandul panicata, tragand cu lacomie aer in piept.

Zilele trecute am redescoperit intr-un articol de ziar numele unui personaj fascinant, care mi-a ramas in minte zile intregi. Helen Keller nu a putut "alege" sa fie ca majoritatea dintre noi. A fost oarba, surda si mult timp muta. A supravietuit, ba, mai mult, a colindat intreaga lume, a scris carti si si-a facut auzite ideile in care credea. A fost un exemplu de viata. Pana la 7 ani, Helen nu era mai mult decat un boţ de om lipsit de constiinta sociala, care nu comunica cu lumea exterioara. Avea semne rudimentare pentru a indica nevoi si dorinte simple. Daca voia inghetata, simula frigul infasurandu-si mainile in jurul corpului. Stia ca mama urma sa plece de acasa cand recunostea textura hainelor de oras. Mult timp Helen nu a stiut ca este altfel, ca oamenii nu comunica numai prin atingere. A descoperit ca uneori, cand atingea fata parintilor, acestia isi miscau buzele. A incercat sa faca la fel, insa nu s-a intamplat nimic. Inteligenta umana care zacea in ea, amortita dar nu distrusa, i-a spus ca oamenii foloseau buzele cu un anumit scop. Faptul ca nu reusea sa primeasca raspuns din afara despre acest scop s-a transformat in frustrare, iar frustrarea in furie si in violenta.

Cea care i-a aratat ca exista o viata bogata dincolo de atingere si vibratii, ca lumea are mult mai multe informatii de oferit, a fost profesoara Anne Sullivan. Dar cum iei legatura cu mintea unui om ale carui mijloace de preluare a informatiei sunt atat de reduse? Semnele facute in palmele lui Helen au fost canalul stramt prin care profesoara incerca sa ii transmita fetei informatia din afara. Cum inveti insa un orb surd ca atingerile pe care le simte in palma contin un mesaj, ca
inseamna ceva? Momentul in care Helen a realizat ca exista o corelatie intre obiectul care i se da in mana si semnele facute in palma ei, ca poti identifica orice lucru printr-un nume, a fost momentul in care Helen a fost gasita in bezna si trasa inspre lumina informatiei.

[Mai jos este scena relevanta a acestei constientizari, din filmul
The Miracle Worker (1962).]





Odata trecuta de momentul cheie, informatia a inceput sa curga catre ea si astfel a putut sa invete tot mai multe concepte. Imi explic cum Helen putea intelege denumiri de lucruri concrete, ca
papusa, apa, sau chiar caldura. Dar cum ii explici unui om termeni abstracti precum inteligenta, suflet, bucurie etc? Sa zicem ca unui copil obisnuit ii arati prin mimica faptul ca esti bucuros cand construieste ceva. Il incurajezi, il aplauzi, ii zambesti. Banuiesc ca unui copil ca Helen ii explici asta folosind comparatii cu termenii concreti. In timp, cu cat individul stie mai multe cuvinte, cu atat mai usor este sa ii explici alti termeni. Vocabularul creste ca un bulgare de zapada.

Ma mai intreb cum a inteles Helen conceptul de comunicare prin vorbire, prin sunet. Sau cum a inteles ce inseamna cuvantul, rasul, muzica? Cum intelegi culorile, cum intelegi uratul? [Uratul este un standard social, asa ca se poate invata chiar fara sa-l vezi. Esti urata daca nu ai dintii din fata. Gata, esti urata pentru ca asa a stabilit societatea in care traiesti.] Cum intelegi
formele mari precum casele, muntii, sau campiile, daca nu le-ai vazut niciodata in ansamblu? Poti pipai o papusa, dar cum pipai oceanul? In cartea pe care a scris-o la 21 de ani, The Story of My Life (ce bine ca exista Google Books!), Helen descrie foarte bine cum arata oceanul intr-o anume zi, cum o imbie frumusetea unei paduri. Desi pare ca a inteles destul de bine aceste concepte, eu cred ca descrierile sunt produsul explicatiilor profesoarei: "apa e albastra si clara." Ceea ce Helen isi imagina ca este albastru sau clar poate fi foarte diferit de ce ceea ce inseamna albastru sau clar pentru noi.

Limbajul ei in carte este unul normal, chiar elevat, si nu limitat, cum m-as fi asteptat. Ba, mai mult, fiinta asta extraordinara a terminat colegiul alaturi de oameni obisnuiti si a invatat sa comunice nu doar in engleza, ci si in germana, franceza, latina si greaca. Un alt triumf extraordinar este acela ca a invatat sa vorbeasca. Cum Dumnezeu inveti sa iti misti gura intr-un anume fel, sa iti folosesti corzile vocale, cand nu ai vazut si nu ai auzit niciodata modelul atat de complex al vorbirii? Ea a "vazut" cu mainile cum se misca buzele, limba, cum vibreaza corzile vocale. Apoi a repetat iar si iar si iar, pana cand i s-a spus ca pronunta corect. Oamenii fac lucruri complexe; lumea intreaga este complexa si o poti intelege doar combinand simturile esentiale ale auzului si vazului. Helen Keller demonstreaza contrariul si aduce explicatii pentru multe dintre perceptiile ei.

Va las placerea de a rasfoi cartea; este un exemplu al triumfului inteligentei umane, dar si al valorii ajutorului pe care l-a primit de la cea care i-a "tradus" intelesurile lumii: profesoara ei. Anne Sullivan are merite cel putin la fel de mari ca Helen. Anne i-a ramas alaturi intreaga-i viata si a ajutat-o sa treaca de noi si noi provocari, pe masura ce Helen interactiona cu viata tot mai mult. Ma intreb ce s-ar fi ales de biata Helen daca nu s-ar fi nascut intr-o tara atenta la suferinzii ei, cum este America. Cum ar fi evoluat ea in Romanica noastra, de atunci sau de acum? Nu ar fi evoluat ... ar fi fost ferecata in vreun ospiciu pentru retardati ...

Adevarata Helen Keller:



07 martie 2008

Romana sau engleza?

M-am intrebat daca e mai bine sa scriu in engleza. Am prieteni nevorbitori de limba romana si mi-ar placea sa citeasca blogul. I-am "sacrificat" insa de dragul limbii romane. Mi se pare o limba atat de bogata, incat nu as putea sa ma exprim niciodata mai bine decat prin ea.

Constructiile in engleza contin rareori metafore (ok, ok, cu exceptia expresiei it's raining cats and dogs) si cel mai adesea un mesaj in engleza este transmis in mod concis si direct. Limba este formala iar pilonii ei sunt puternic ancorati in regulile logicii si claritatii comunicarii. Nu e nimic rau in asta. Daca prezinti stirile. Daca descrii cum functioneaza un calculator. Engleza e noua lingua franca, intrucat a devenit foarte folositoare cand pleci de acasa. Te scoate din incurcatura in aeroporturi si in tari straine.

Mie insa imi place sa aiurez cu gratie in limba mea. Sa ma joc cu adjective si adverbe, sa fac alaturari neobisnuite de cuvinte. Romana ma lasa. Aceleasi jonglerii lingvistice in limba engleza suna prea concret, prea real. In plus, cuvinte vechi, pline de simtire romaneasca, isi pierd dulceata daca le talmacesti in limba disciplinata a saxonilor. Cum traduci grai sau izvod? Language si source? Dar cuvintele inseamna acum limbaj si sursa. Suna ca in Encyclopædia Britannica; nu mai sunt cuvintele lui Blaga. Dar lut? Clay? Lutul nostru romanesc s-ar transforma atunci in tarana oricui, de oriunde, fara semnificatia pe care cultura noastra populara a atasat-o pamantului. Daca vrei sa folosesti metafore si alte arabescuri verbale, alege franceza, alege portugheza, alege rusa. Sunt limbi mai bogate si mai melodioase (in pofida aversiunii generale a romanilor fata de rusi, cred ca limba lor are valuri domoale, ca de poveste de bunic, valuri care s-au imprimat si in moliciunea graiului moldovenesc - stiu, radacinile Moldovei mele ma fac sa spun asta :) ). Engleza suna ... patrat si formal; nu are melodie.

Spun unii ca Shakespeare s-a descurcat sa scrie sublim in engleza. Criticii au varsat cerneala multa cautand umbre si penumbre ale lui Hamlet. Nelinistile tragediilor dainuie peste veacuri. Eu nici nu contest valoarea ideilor transmise de literatura engleza si americana; eu vorbesc despre ambalajul ideilor. Vesmantul fad, gri al limbii lui Shakespeare nu imi da vreun tremur. E doar un mijloc util de comunicare. Sunt oare prea atasata de limba strabunilor? Imi zambeste inima cand citesc cuvintele blandului Teodoreanu despre "conu Mihai" (Sadoveanu) care "tace cum altii cuvanta", "care e un fel de mitropolie cu vaste clopote masive, si cand scrie, ... , si cand tace, in rand cu inaltii pamantului: muntii."

Nu spun ca nu tolerez engleza. Limba ma ajuta enorm sa aflu cum ajung din punctul A in punctul B. Ma ajuta sa comunic faptul ca am deschis un browser pe desktop-ul laptop-ului si ca am salvat power point-ul intr-un folder de pe Disk (C:). Slava Domnului ca exista engleza pentru asta. Nu vreau nici sa fac afirmatii dramatice si absolute ca nu o sa folosesc niciodata engleza pe blog. Spun doar ca ador limba noastra romana si ca sunt recunoscatoare ca am mostenit-o ca limba materna.

02 martie 2008

Am revenit


Revin, dupa aproape 3 ani, la blog. De ce nu am fost consecventa prima oara? Din aceleasi motive pentru care nu as scrie nici acum. Un motiv: imi place anonimatul. Am tendinta sa povestesc prea multe despre mine si ma intimideaza faptul ca m-as dezvalui prea mult lumii. Un alt motiv este acela ca imi doresc sa scriu bine. Avand ceva trac, m-am ghidat dupa zicala cine nu munceste, nu greseste si am ales sa nu "gresesc" pe blog. Mi-am dat seama insa ca, pe cat de provocatoare este uneori lupta cu o pagina alba, pe atat de placuta este rasplata atunci cand ai reusit sa redai un gand la care tii si pe care il poti dezbate cu ceilalti. Asadar, o sa accept si critica negativa, mi-am spus. Un alt argument impotriva blogului este acela ca mult timp mi s-a parut de prost gust sa ai un jurnal online. Eu mi-am ascuns toata viata jurnalele. :) Si, la o adica, de ce ar trebui sa scriu ca azi nu mi-a stat parul bine sau ca pe pisica vecinului o cheama Margareta si ca miauna noaptea? Mi-am dat seama apoi ca un blog poate fi asa cum il vrei tu - adica poti scrie despre lucruri nesemnificative sau poti incerca sa imbogatesti o pagina transmitand idei care ii intereseaza si pe altii. Nu in ultimul rand, mi-am mai spus, un blog devine usor o pierdere de timp. Am auzit eu cum ca blogul creeaza dependenta si, sincer, nu imi trebuie sa adaug inca una la cele pe care le am deja in ce priveste Internetul.

Si totusi, de ce revin la blog? Revin pentru ca ma gandesc prea des la faptul ca, atunci cand imi vine cate o idee creata, mi-ar placea sa o impartasesc si altora. Un blog este un mediu simplu de comunicare. (Unde mai pui ca este si la moda, asa cum erau caietele de amintiri in clasa a IV-a.) Revin pentru ca este un bun exercitiu de scriere si sa scriu mi-a placut mereu. Si mai revin si pentru a tine legatura cu prietenii care acum sunt atat de departe (asta in cazul in care am reusit sa imi mentin macar cateva din prieteniile din Romania).

Mi-am dat seama ca, de aproape 3 ani de cand sunt departe de acasa, am trait experiente noi care ar fi meritat povestite si totusi ele nu au fost memorate nicaieri. Acum nu mai pot reinvia impactul initial pe care ele l-au avut asupra mea, pentru ca l-am uitat. Pot doar sa sper ca voi avea experiente interesante si de acum incolo. O ciorba este buna atunci cand este proaspat gatita; isi pierde aromele cand o reincalzesti la microunde. Ba chiar mai mult, o ciorba - fie-mi iertata alegerea culinara - este o adevarata investigare a aromelor si gusturilor atunci cand incerci pentru prima oara un anume fel de ciorba. Probabil ii vei descoperi noi calitati si la a doua degustare. Este insa si mai probabil sa nu mai percepi aromele care au fost odata noi pentru tine, pentru ca s-au transformat intr-un standard; au devenit banale. Tot asa am intalnit si eu oameni, obiceiuri, locuri, gusturi si mirosuri necunoscute, care mi-au oferit senzatii si ganduri noi. Cred ca impactul initial este cel mai expresiv barometru al unei impresii noi. Retrairea aceleiasi experiente intra de la un timp in cotidian, tocindu-ti capacitatea de a o analiza.

Asadar, sperand ca voi intalni si de acum incolo moravuri si locuri vrednice de a fi descrise, intru si eu in lumea blogger-ilor. Din nou.